Prisa.md - promovarea schimbarilor democratice si calitative in Republica Moldova

Home »» INFORMATII »» RM: Sistemul de justitie |RO| »» Justitia in retrospectiva istorica

♦ Justiţia în epocile străveche şi veche

Strămoşii poporului nostru – dacii şi romanii – care ne-au determinat etnogeneza, ne-au transmis totodată şi anumite elemente fundamentale ale organizării politice şi ale instituţiilor juridice.

Izvoarele atestă că, începînd din sec. V î. Hr., geto-dacii, care constituiau cea mai importantă ramură în sînul etniei trace, erau împărţiţi în mai multe triburi ce aveau teritorii distincte, însă unitare sub raportul formelor de cultură. În secolele III-I î. Hr. se menţionează existenţa şi a uniunilor de triburi. În cadrul lor, atribuţiile de conducere socială şi, respectiv, dreptul de a decide în toate privinţele aparţineau poporului înarmat, pentru faptul că acesta îşi expunea viaţa în luptă. Adunarea poporului alegea în fruntea triburilor şi a uniunilor de triburi dacice un şef militar pe care tot adunarea îl putea revoca. Şeful militar, ca primul între egali, exercita atribuţiile încredinţate de adunarea poporului, împărţind puterea cu căpetenia religioasă.

Relaţiile sociale ale geto-dacilor în epoca prestatală erau reglementate prin norme de conduită fără caracter juridic, respectate de bună voie, nu prin constrîngere. Dovadă este faptul că membrii societăţii formulau regulile în versuri şi le învăţau cîntîndu-le, ca semn de ataşament, chiar de afecţiune, faţă de ele. Gîndirea juridică în perioada străveche purta amprenta mentalităţii participative, în cadrul căreia orice fenomen din natură sau societate are loc cu concursul forţelor supranaturale. Mentalitatea participativă explică felul în care se realiza şi se distribuia justiţia. De exemplu, dacă regele suferea de vreo boală, se considera că unul dintre supuşii săi a jurat strîmb pe zeităţile palatului regal. În scopul descoperirii celui vinovat erau chemaţi ghicitori. Dacă cel indicat de către cei trei ghicitori susţinea că nu este vinovat, era chemat un număr îndoit de ghicitori, iar dacă răspunsul acestora concorda cu al primilor trei, cel găsit vinovat era ucis, iar bunurile lui intrau în stăpînirea celor dintîi ghicitori. În caz contrar, erau chemaţi apoi alţi ghicitori şi, dacă se stabilea că primii ghicitori au dat un răspuns greşit, aceştia plăteau cu capul greşeala lor.

După formarea statului geto-dac, puterea supremă era deţinută de către rege. Iar puterea judecătorească era pusă, în mare parte, în sarcina preoţilor. Astfel, pe timpul statului centralizat, întemeiat de regele Burebista (aproximativ anii 82–44 î. Hr.), Deceneu, mare preot, era concomitent şi vicerege însărcinat cu executarea justiţiei, fiind judecătorul suprem. În legătură cu instanţele judiciare, o inscripţie veche aminteşte despre un colegiu al celor care „introduceau” procesele, în general civile, în instanţă pentru a fi judecate în termen scurt. Deşi atribuţiile realizării justiţiei au fost preluate de către organele statului, în practică, mai ales în cazurile de vătămare corporală, a continuat să se aplice şi sistemul răzbunării sîngelui. Unele texte atestă folosirea duelului judiciar ca mijloc de tranşare a litigiilor.

La aceste etape iniţiale de evoluţie a dreptului, justiţia era considerată ca o expresie a divinităţii, iar hotărîrile adoptate de judecători erau considerate infailibile. Astfel, la origini, nici nu putea fi concepută existenţa unor mijloace procesuale pentru modificarea sau anularea hotărîrilor judecătoreşti.

După cucerirea Daciei de către romani (106 d. Hr.), noii stăpînitori, urmărind să-şi consolideze poziţia, au introdus propria administraţie, favorizînd stabilirea în acele locuri a elementelor romane sau romanizate din tot Imperiul. După împăratul Romei, cea mai mare competenţă asupra tuturor locuitorilor provinciei Dacia o avea guvernatorul, căruia îi erau acordate atribuţii de ordin politic, judecătoresc, administrativ etc. Procedura de judecată în Dacia era aceeaşi ca şi în celelalte provincii imperiale romane. Astfel, cetăţenii romani se adresau instanţelor potrivit procedurii formulare. Guvernatorul sau reprezentantul său trimitea părţile, după ce le dădea formula în faza în iure, la un judecător care statua în faza in judicio. Totuşi, guvernatorul putea judeca personal pricinile, fără a le mai trimite la un judecător. Această procedură, care îşi făcea apariţia în provincii, a fost numită extra-ordinem; în cazul în care sentinţa prevedea pedeapsa capitală, condamnatul putea face apel la Roma.

Peregrinii erau judecaţi tot de guvernatorul provinciei sau de reprezentantul său. Acesta putea rezolva pricina singur sau dădea numai formula de judecată, trimiţînd pricina spre soluţionare unui judecător unic sau unor judecători multipli. În litigiile dintre un cetăţean roman şi un peregrin, acesta din urmă obţinea pentru durata procesului calitatea de cetăţean roman. În materie penală, guvernatorul putea să condamne la moarte pe locuitorii provinciei. Atunci însă cînd era vorba de un fruntaş din rîndul popoarelor supuse, pedeapsa capitală nu putea fi dată decît de împăratul Romei.

↑ sus ↑

♦ Justiţia în Evul Mediu

În Evul Mediu, domnitorul soluţiona de sine stătător pricinile apărute, însă el lua hotărîrile după ce se consulta cu Sfatul Domnesc, organ consultativ constituit din boierii care reprezentau clasa feudală (instituit după instaurarea dominaţiei otomane pentru a nu permite concentrarea excesivă a puterii). Evident, domnul nu reuşea să soluţioneze singur toate pricinile, de aceea ele erau puse în sarcina organelor locale şi a celor centrale, care judecau în numele şi sub controlul domnului. Astfel, în Moldova justiţia era exercitată de domnul ţării, de divan (din a doua jumătate a secolului XVIII – de departamente), de anumiţi dregători centrali sau locali (în baza funcţiei pe care o deţineau sau a unei delegaţii speciale date de domn), de unele organe orăşeneşti sau de breaslă (justiţia orăşenească), de stăpînul feudal (laic sau ecleziastic) în ce priveşte oamenii de sub puterea lui, de „oamenii buni şi bătrîni” (justiţia obştii săteşti), de clerici (justiţia ecleziastică), precum şi de către Biserică, fără a înlătura judecarea domnească, în cauzele civile sau penale legate de canoane. Părţile în litigiu puteau ele însele să-şi aleagă boieri-judecători, care să judece cauza lor.

În epoca medievală, procedura de judecată nu s-a diferenţiat în justiţie civilă şi penală, de aceea n-au existat instanţe speciale de judecată. Doar în puţine cazuri legea prevedea pornirea din oficiu a procesului; deschiderea acestuia avea loc, de regulă, în baza reclamaţiei părţii lezate. Oamenii liberi şi persoanele juridice puteau beneficia de serviciile justiţiei, iar cei dependenţi – numai în procesele în care se punea în discuţie starea lor de dependenţă. Robii erau reprezentaţi de stăpînii lor. Femeia necăsătorită sau văduvă avea capacitatea procesuală, iar cea măritată trebuia să fie asistată de către bărbat sau reprezentată de acesta. Chemarea în judecată se făcea verbal sau printr-o petiţie scrisă. Instanţa sesizată fixa termenul de înfăţişare: la primul termen, ca şi la cele următoare, se ascultau susţinerile părţilor, se administrau probele şi apoi se proceda la judecarea propriu-zisă. Cele mai des folosite mijloace de probă erau: mărturisirea învinuitului, depoziţiile martorilor, cojurătorii, jurămîntul, blestemul sau cartea de blestem, înscrisurile, prezumţiile, expertiza, cercetarea la faţa locului, informaţiile personale ale judecătorului.

Cojurătorii erau persoanele, iniţial din aceeaşi categorie socială cu partea din proces pentru care jurau, mai tîrziu cu precădere boieri, chemaţi să afirme existenţa unui drept sub prestare de jurămînt. Ei erau indicaţi de domn, fie numeric (de obicei 6 sau 12 pentru cauzele mici, 24 sau 28 pentru cauzele mari), fie nominal. În procesele penale ei jurau cu privire la reputaţia unei persoane parte din proces, iar în cele civile cercetau obiectul litigiului şi arătau de partea cui este dreptatea. Hotărîrea se dădea conform jurămîntului lor. Cojurătorii nu erau martorii de azi; ei nu veneau să depună mărturii asupra veracităţii vreunui fapt pentru ca, pe baza depunerii lor, să se judece dreptatea cauzei. Prin însuşi faptul că s-au găsit în sprijinul unei persoane 6, 12, 24 sau 28 de cojurători, după natura afacerilor, toţi de aceeaşi condiţie socială cu aceea a persoanei în folosul căreia jurau, dreptul era considerat că există. Astfel, această probă era mai puternică decît actele scrise. Partea care a pierdut procesul putea să ceară rejudecarea pe baza unei noi probe, cu un număr dublu de cojurători faţă de cel anterior.

Probele despre care s-a vorbit mai sus au evoluat atît ca structură, cît şi ca importanţă; cojurătorii dispăruseră spre sfîrşitul perioadei medievale, iar blestemul cu semnificaţii magico-religioase era folosit din ce în ce mai rar; în schimb, înscrisurile se administrau pe o scară tot mai largă, iar mărturiile evoluau spre o instituţie modernă. Instrumentarea procesului nu era neapărat consemnată în acte scrise. În procesele penale, cercetarea se făcea, de obicei, de către judecătorul ce soluţiona pricina, iar şedinţele de judecată se desfăşurau, de regulă, în public. Rezultatul procesului era consemnat într-o hotărîre („carte de judecată”) sau o într-o încheiere a Divanului (anaforá). Aici se menţionau numele părţilor litigante, dacă ambele au fost prezente la judecată ori dacă au fost reprezentate prin avocaţi; de asemenea, se arătau obiectul plîngerii, susţinerile părţilor, probele administrate, soluţia dată şi confirmarea domnească a acesteia.

Concepţia care stătea la baza procedurii judiciare era ca judecata să se realizeze „după lege şi dreptate”. Legea sau obiceiul era Legea Ţării, iar dreptatea era morala epocii, conştiinţa juridică, aceea care trebuie să vegheze la respectarea moravurilor, la justa interpretare şi aplicare a legii. Nu exista apel sau alte trepte de jurisdicţie, iar părţile nemulţumite de hotărîrea dată puteau să redeschidă procesul la aceeaşi instanţă sau la organele de stat superioare, inclusiv la sfatul domnesc şi la domnul ţării.

Dreptul medieval nu a cunoscut autoritatea de lucru judecat, formulată ca principiu, ceea ce menţinea o stare de nesiguranţă în relaţiile judiciare. În această situaţie, domnii au încercat să îngreuneze redeschiderea proceselor, dînd hotărîri în care se specifica plata unei amenzi de către partea care va cere revizuirea soluţiei judecătoreşti. Pentru menţinerea aceleiaşi securităţi juridice, adică pentru asigurarea stabilităţii hotărîrilor, cîştigătorul procesului putea depune în visteria domnească, sau în mîna dregătorilor care judecaseră, o sumă de bani, urmînd ca, în caz de rejudecare, partea care a pierdut procesul să-i înapoieze cîştigătorului suma depusă. 

La judecarea proceselor civile şi a celor penale se conduceau de dreptul cutumiar, constituit din obiceiurile pămîntului, care evoluau în permanenţă, şi de dreptul scris, care este numit în istorie prin două noţiuni: pravilă şi lege. Pravilă este legea canonică, iar lege este legea obişnuită pentru materiile ordinare.

Există o mare controversă cu privire la prima lege scrisă. Majoritatea autorilor susţin că primul nostru cod a fost Codul lui Alexandru cel Bun. În sprijinul acestei păreri se citează un pasaj foarte cunoscut din Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie Cantemir: „Ce fel de pravile au fost în Dacia în eseurile vechi este neştiut, pentru tăcerea istoricilor. Însă, dintru asemănarea obiceiului, de pe la celelalte popoare barbare, putem să presupunem, cum că voia Domnului şi dreptul firesc au avut putere ca şi o lege scrisă. Şi pentru aceia, Alexandru Despotul cel dintîi al Moldovei, pe care locuitorii l-au numit cel Bun, pentru faptele lui cele mari, voind să vindece rana aceasta, au primit de la împăraţii Ţarigradului, cu coroana crăiască împreună, şi legile greceşti, care erau în cărţile lui Balsamon, şi din cărţile acelea, prea lungi, au scos numai aceia ce este acum, legea Moldaviei”.

Primul domn necontestat, care a făcut codul scris în Moldova, este Vasile Lupu. Astfel, condica lui Vasile Lupu, scrisă în 1646, este un rezumat, o traducere a Basilicalelor şi a legilor canonice ale lui Aristin.

Odată cu începerea epocii fanariote, legiuirile marilor voievozi au căzut în desuetudine, în neaplicare; a început epoca de jaf, de nedreptate. Jalea ţărilor era aşa de mare sub domnia fanariotă, încît chiar şi domnii fanarioţi au considerat că este necesar şi în interesul domniilor lor să dea acestor provincii legi scrise aşa cum fusese în trecut. Ca urmare, în Moldova, Alexandru Moruzi Voievod l-a însărcinat în 1804 pe Toma Carra să facă o traducere a manualului lui Armenopol. După publicarea traducerii, voievodul a considerat că această legiuire nu este în conformitate cu nevoile Moldovei, nici nu era cunoscută în Moldova, de aceea l-a însărcinat pe Toma Carra să facă un fel de carte de drept civil şi penal, servindu-se de Basilicale, după modelul Institutelor lui Iustinian. În 1806 Toma Carra a scris prima carte asupra persoanelor.

♦ Justiţia în Basarabia în epoca modernă

Justiţia sub Imperiul Ţarist

Formarea şi dezvoltarea relaţiilor sociale moderne a cunoscut un ritm destul de lent, din cauza mai multor factori, inclusiv a dominaţiei otomane în Moldova. Pe teritoriul Principatului Moldova dintre Prut şi Nistru, redenumit Basarabia, organizarea unui sistem de stat modern fusese şi mai mult întîrziată ca urmare a încorporării acestuia în anul 1812 în componenţa Rusiei. Or, izvoarele atestă că justiţia rusă, ca formă de organizare, nu era superioară celei din Moldova de pînă la 1812, ci dimpotrivă, în multe privinţe era inferioară, fiind caracterizată prin menţinerea principiilor şi instituţiilor medievale. De asemenea, este de menţionat că la sfîrşitul sec. al XVIII-lea Imperiul Rus, de altfel ca şi cel German, nu avea un Cod civil, spre deosebire de celelalte ţări din Europa.

În primele legi de guvernare a Basarabiei, ţarismul a păstrat temporar majoritatea instituţiilor juridice tradiţionale ale provinciei. Prin Regulamentul privind instituirea administraţiei provizorii în Basarabia, din 23 iulie 1812, justiţia era înfăptuită în baza regulilor vechi de unul dintre cele două departamente ale administraţiei civile, instituite în provincie.

Departamentul I al guvernului provincial amintea după structură şi competenţă divanul Moldovei. În judeţe, funcţiile judecătoreşti erau exercitate de ispravnici. Prin Aşezămîntul din 1818 au fost reglementate mai detaliat instanţele de judecată şi procedura judiciară. Astfel, justiţia era înfăptuită de judecătoriile judeţene, de Curtea Civilă şi Penală provincială şi de Consiliul Suprem, ca instanţă judiciară supremă în Basarabia. În anii ΄20 ai sec. al XIX-lea, în Basarabia a fost înfiinţat un număr mare şi variat de instanţe de judecată, care se bazau pe principiul medieval al judecătoriilor, pe stări şi care depindeau în mare măsură de organele administrative. Existau instanţe de judecată generale şi instanţe de judecată pentru anumite categorii de persoane (de exemplu, infracţiunile săvîrşite de nobili şi funcţionari erau examinate de Consiliul Suprem, cele săvîrşite de orăşeni şi negustori – în magistraturi, iar pentru ţărani existau judecătorii săteşti). 

Instanţele de judecată se divizau şi după categoriile de infracţiuni pe care le examinau: infracţiunile legate de vrăjitorie, infracţiunile legate de nerespectarea drepturilor părinteşti din partea copiilor, infracţiunile săvîrşite în urma unor întîmplări nefaste erau examinate de Tribunalul de Conştiinţă; infracţiunile contra familiei – de dicasteria din Chişinău; iar unele pricini penale cum erau furturile mici, pricinuirea leziunilor corporale uşoare etc. erau date în competenţa judecătoriilor de zemstvă.

Dezvoltarea relaţiilor comerciale în Basarabia a creat necesitatea separării procedurii cauzelor comerciale de procedura civilă generală.  La 1 aprilie 1819, prin decret imperial, la Reni a fost înfiinţată Judecătoria Comercială pentru Provincia Basarabia, organ judecătoresc care nu era prevăzut de Aşezămînt. Prin decizia Comitetului de Miniştri din 2 septembrie 1824, Judecătoria Comercială din Reni a fost transferată la Izmail, iar competenţa acesteia a fost limitată doar asupra oraşelor Reni, Akerman, Chilia şi Izmail. Prin decizia Comitetului de Miniştri din 16 martie 1837 competenţa Judecătoriei Comerciale din Izmail a fost extinsă pe întreg teritoriul Basarabiei. În martie 1857, după războiul din Crimeea şi retrocedarea, conform Tratatului de la Paris, a judeţelor de sud ale Basarabiei (Izmail, Cahul şi Bolgrad) în componenţa Moldovei, precum şi în baza dispoziţiei Comitetului de Miniştri din 25 ianuarie 1857, Judecătoria Comercială din Izmail, cu o nouă denumire – Judecătoria Comercială a Basarabiei – a fost transferată în Chişinău unde a activat pînă în 1898. 

Instanţele de judecată erau dependente încă în mare măsură de organele administrative. În acest sens, este de menţionat că guvernatorul avea dreptul să se amestece în problemele judecătoreşti, avea atribuţia să confirme hotărîrile judiciare, să desemneze în funcţii judecătoreşti.

Hotărîrile instanţelor de judecată puteau fi contestate cu apel şi revizuire. Instituţia recursului nu era cunoscută, ea fiind instituită în a doua jumătate a sec. al XIX-lea prin statutele judecătoreşti din 20 noiembrie 1864.

Pînă la adoptarea Aşezămîntului din 1818, Adunarea comună a departamentelor guvernului provincial a exercitat şi funcţiile instanţei de apel în Basarabia. După introducerea, în 1816, a instituţiei rezidentului imperial, cererile de apel în cauzele penale trebuiau să fie sancţionate de rezident şi mai apoi puteau fi rejudecate de Adunarea comună a departamentelor. După adoptarea Aşezămîntului din 1818, hotărîrile luate de judecătoria judeţeană, cu excepţia celor privind litigiile ce aveau ca obiect sume neînsemnate de bani sau fapte mai puţin grave, puteau fi contestate cu apel în Curţile Civilă şi Penală provinciale. Hotărîrile Curţilor Civile şi Penale puteau fi contestate în Consiliul Suprem.

Persoanele nemulţumite de hotărîrile Consiliului Suprem puteau cere Consiliului de Stat al Rusiei, prin intermediul ministrului justiţiei sau al procurorului general, anularea lor. Din 1822 deciziile pronunţate de Consiliul Suprem în pricini civile puteau fi atacate cu apel în Comitetul Provizoriu înfiinţat la Petersburg. Prin crearea acestui Comitet, Consiliul Suprem al Basarabiei a fost lipsit de calitatea sa de instanţă judecătorească supremă a provinciei. Potrivit Ukazului din 03 august 1825, hotărîrile Curţii Civile Basarabene puteau fi atacate cu apel în Departamentul II al Senatului Imperiului Rus, care devenea instanţă de apel şi revizuire pentru hotărîrile pronunţate de instanţele de judecată din Basarabia.

Comitetul Provizoriu, fondat la 16 martie 1822, a fost dizolvat. Departamentul II al Senatului Imperiului Rus trebuia să se conducă în examinarea cauzelor penale de legislaţia rusă, iar a cauzelor civile – de legile şi obiceiurile locale. Părţile puteau exercita apel în conformitate cu legislaţia rusă, nu mai tîrziu de un an de la luarea hotărîrii. Curtea Civilă trebuia să expedieze cererea de apel împreună cu materialele dosarului, traduse în limba rusă, anexînd la ele şi extrase din legile locale după care s-a condus la luarea deciziei, precum şi lista dovezilor invocate de apelant în susţinerea apelului. Hotărîrile judecătoreşti puteau fi contestate cu revizuire de către guvernator şi procuror. În caz de admitere a revizuirii, judecarea din nou a cauzei se făcea exclusiv în baza noilor extrase şi rapoarte, fără citarea părţilor şi fără examinarea materialelor dosarului.

La 20 noiembrie 1864, ţarul Rusiei a semnat patru acte legislative cu privire la reforma judecătorească, prin care, la 20 decembrie, acelaşi an, a fost desfiinţată Curtea Civilă, iar în 1869 a fost desfiinţată şi Curtea Penală a Basarabiei.

Reforma judecătorească din Rusia a adus cu sine în Basarabia apariţia Curţii cu juraţi care, atît prin caracterul activităţii sale, cît şi prin componenţa ei, se deosebea de alte forme de participare a elementului nespecializat în executarea justiţiei. Curtea cu juraţi era constituită din judecători de profesie şi din 12 juraţi, care erau cetăţeni cu drept de vot. Participarea obligatorie a juraţilor se cerea la examinarea cauzelor privind infracţiunile pentru care se prevedea ca pedeapsă degradarea civică şi infracţiunile privind proprietatea, familia etc.

Curtea cu juraţi nu era o instituţie independentă, ci doar o secţie din cadrul Judecătoriei Districtuale Chişinău, care judeca atît cauzele civile, cît şi cele penale. Instanţa de apel pentru Judecătoria Districtuală era Curtea de Apel din Odesa.

Tot în urma reformei, au fost înfiinţate şi judecătoriile locale de pace, care se structurau în: 1) Judecătoria de Pace de Sector; 2) Congresul Judecătoriilor de Pace. În competenţa civilă a judecătoriilor de pace intrau acţiunile privind executarea contractelor, litigiile vizînd bunurile mobiliare în valoare de pînă la 50 de ruble, repararea prejudiciului în mărime de pînă la 500 de ruble, restabilirea posesiei în cazul în care din momentul deposedării au trecut nu mai mult de şase luni. În competenţa penală a Judecătoriilor de pace intra examinarea cauzelor penale, dreptul de a aplica arestul şi alte măsuri. Sentinţele de condamnare, pronunţate de către judecătorul de pace, puteau fi atît revocabile, cît şi definitive.

Chestiunile vizînd desfacerea căsătoriilor intrau în competenţa Bisericii, care avea pentru asemenea cauze un consistoriu special, ale cărui decizii urmau să fie confirmate de Sfîntul Sinod din Petersburg. Din numărul total al judecătorilor de pace judeţeni era constituit Congresul Judecătorilor de Pace, care era convocat periodic, sub preşedinţia unui judecător anume desemnat ori sub acea a mareşalului nobilimii din judeţul respectiv. Congresul Judecătorilor de Pace era totodată şi instanţă de apel în judeţ, iar în cazul dosarelor mai puţin complexe – şi instanţă de casaţie pentru hotărîrile judecătorilor de pace de sector.

La 8 aprilie 1869, cînd a fost aprobat statul de personal al Judecătoriei Districtuale Chişinău, au fost aprobaţi şi cei 16 judecători de instrucţie (patru judecători pentru Chişinău şi cîte doi judecători pentru fiecare judeţ). Judecătorii de instrucţie aveau subordonare triplă: ei efectuau ancheta fiind în subordinea procurorului, dar examinau plîngeri şi demersuri fiind în subordinea Judecătoriei Districtuale şi Curţii de Apel. Ei puteau recurge la ajutorul organelor de poliţie şi al celor militare, fără însă a încredinţa acestor organe efectuarea anchetei preliminare.

Instituţiile judecătorilor de pace au fost suprimate în 1889, cu excepţia celor din cîteva oraşe mari, printre care şi Chişinău, iar în 1892 în locul lor a fost introdusă instituţia şefilor de zemstvă, cu funcţii atît administrative, cît şi judiciare. Congresul Judecătorilor de Pace a fost înlocuit cu Congresul Şefilor de Zemstvă din Chişinău, condus de mareşalul nobilimii. Congresul examina litigiile fiscale, patrimoniale şi băneşti, reclamaţiile cu privire la drumurile proiectate şi construite peste pămînturile ce constituiau proprietate privată. Congresul Şefilor de Zemstvă a funcţionat pînă în anul 1918, avînd ca instanţă de recurs Senatul Imperiului Rus cu sediul la Sankt Petersburg.

Justiţia după 1918

Devenind parte integrantă a României, Basarabia a avut aceleaşi organe judiciare ca şi întregul Regat. Cele două sisteme de organe judecătoreşti  (locale şi generale) au fost înlocuite cu unul. În fiecare judeţ a fost înfiinţat cîte un tribunal, iar în sectoare funcţionau judecătoriile de pace. Curtea de juraţi a continuat să funcţioneze şi după 27 martie 1918. Formarea listelor de juraţi ţinea de competenţa prefecţilor judeţelor. Listele trebuiau aduse la cunoştinţa publică. În afară de aceasta, legislaţia românească prevedea posibilitatea atacării înscrisurilor din aceste liste în instanţa de contencios administrativ.

La Chişinău a fost înfiinţată Curtea de Apel, care examina cauzele civile, penale şi cele de contencios administrativ. În calitate de instanţă de recurs pentru toate instanţele din Basarabia era Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu sediul la Bucureşti.

Acest sistem judecătoresc a funcţionat, cu aplicarea legislaţiei româneşti, pînă la 28 iunie 1940, cînd Basarabia a trecut în componenţa Uniunii Sovietice. 

Formarea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (R.A.S.S.M.)

Pe teritoriul din partea stîngă a Nistrului, prin hotărîrea din 12 octombrie 1924, Comitetul Executiv Central al R.S.S. Ucrainene a format R.A.S.S.M. care a funcţionat în baza legilor Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Iar prin hotărîrea Comitetului Executiv Central al Ucrainei şi Sovietului Comisarilor Norodnici al U.R.S.S. din 27 martie 1925, a fost fondată Judecătoria Principală a R.A.S.S.M., judecătoriile norodnice raionale şi orăşeneşti.

↑ sus ↑

♦ Organizarea judecatoreasca contemporană

Justiţia în perioada sovietică

Încorporarea Basarabiei în Uniunea Sovietică şi formarea prin Legea Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 2 august 1940 a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, a marcat trecerea la o nouă etapă. Prin decretul din 2 decembrie 1940, Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. a învestit Judecătoria Principală a fostei R.A.S.S.M., pînă la constituirea Judecătoriei Supreme a R.S.S.M., cu dreptul de a funcţiona ca Judecătorie Supremă a republicii unionale. Modul de organizare şi competenţele Judecătoriei Supreme a republicii unionale erau reglementate de Legea U.R.S.S. „Cu privire la organizarea judecătorească a U.R.S.S., a republicilor unionale şi a celor autonome” din 16 august 1938.

Potrivit decretului Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S.M. din 26 decembrie 1940, în partea stîngă a Nistrului continuau să existe judecătorii norodnice (raionale şi orăşeneşti), în partea basarabeană, în judeţe, care se transformaseră în ocruguri, funcţionau judecătoriile de ocrug, iar în fostele plase, devenite raioane – judecătoriile de sector. Instanţa cea mai înaltă era Judecătoria Supremă a R.S.S.M., care avea atribuţiile instanţei de fond pe cauzele civile şi penale de importanţă majoră şi ale instanţei de casaţie şi revizuire pe cauzele examinate de judecătoriile de ocrug şi de cele norodnice. Judecătoria Supremă avea şi funcţia de control judiciar asupra tuturor instanţelor judiciare de pe teritoriul R.S.S.M. Iar prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 14.12.1940 a fost prevăzut ca, pînă la adoptarea codurilor unionale, pe teritoriul R.S.S.M. să fie aplicate codurile ucrainene.  

În Constituţia R.S.S.M., aprobată prin Legea din 10 februarie 1941, a fost prevăzut că justiţia în R.S.S.M. se înfăptuieşte de Judecătoria Supremă a R.S.S.M., de judecătoriile norodnice şi de instanţele specializate, înfiinţate prin hotărîrea Sovietului Suprem al U.R.S.S. În calitate de instanţă specializată, a fost constituit Arbitrajul de Stat al R.S.S.M., ca organ judiciar unic şi suprem pentru rezolvarea litigiilor de natură economică dintre întreprinderi, instituţii şi organizaţii. Iniţial, arbitrajul funcţiona pe lîngă Sovietul Miniştrilor al R.S.S.M., ulterior, sub conducerea Sovietului Suprem al R.S.S.M.

Legea fundamentală sovietică, desigur, proclama că judecătorii sunt independenţi şi supuşi doar legii. În realitate însă, toţi judecătorii sovietici, la toate nivelurile, fără excepţie, erau aleşi, pe cinci ani, nu pe viaţă. Unicul partid dispunea de monopolul de a propune candidaturile în vederea alegerii judecătorilor. Activitatea judecătoriilor şi modul în care judecătorii îşi exercitau funcţiile erau supravegheate strict de partid, de Procuratură şi de Curtea Supremă, acestea din urmă fiind supravegheate de Prezidiul Sovietului Suprem. La sfîrşitul fiecărei perioade de cinci ani, Curtea Supremă făcea un raport de activitate în faţa acestui Prezidiu, care avea competenţa de a da directive generale instanţei judecătoreşti supreme, de a-i prescrie o vigilenţă sporită privind unele sectoare de activitate, de a modifica directivele pe care aceasta le dădea instanţelor inferioare. În acest fel, Prezidiul avea competenţa de intervenţie şi de control a activităţii Curţii Supreme, fapt care influenţa direct jurisprudenţa acesteia, iar prin ea – şi activitatea celorlalte judecătorii.  

În anii 1953 – 1991, în sistemele juridice din blocul sovietic au fost făcute o serie de reforme juridice. Astfel, s-a încercat a face mai sigure şi mai controlabile procedurile şi mai puţin dure sancţiunile. Reforma dreptului civil s-a manifestat odată cu promulgarea de noi coduri care au fost aprobate în fiecare dintre republicile U.R.S.S., inclusiv în cea Moldovenească, în anul 1964. La sfîrşitul anilor '80, statul sovietic a abandonat concepţia economiei planificate, deschizîndu-se mai mult către piaţă şi economia privată. În 1987, U.R.S.S. s-a deschis investiţiilor străine, iar în 1988 au intrat în vigoare norme de drept comercial şi al societăţilor comerciale. În 1991, U.R.S.S., născută prin Constituţia din 1924, şi-a încetat existenţa juridică şi dreptul sovietic a luat sfîrşit.

Evoluţia justiţiei în Republica Moldova

La 23 iunie 1990 şi la 27 august 1991, Parlamentul Republicii Moldova a declarat suveranitatea şi independenţa republicii. De aici a urmat edificarea unui stat nou, democratic, suveran, independent şi de drept, bazat pe principiul separării puterii legislative, executive şi a celei judecătoreşti, stat în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate.

Declararea suveranităţii şi independenţei a fost urmată de: aderarea Republicii Moldova la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; ratificarea Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice şi a Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale; dobîndirea calităţii de membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite; recunoaşterea Republicii Moldova ca stat suveran şi independent şi ca subiect al dreptului internaţional.

Prin Hotărîrea Parlamentului nr. 152–XIII din 21 iunie 1994 a fost adoptată concepţia reformei judiciare şi de drept. Însă realizarea concepţiei a fost posibilă numai după adoptarea, la 29 iulie 1994, a noii Constituţii, care a stabilit principiile şi normele de separare a celor trei puteri, organizarea sistemului judiciar, statutul judecătorului, principiile de organizare şi atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii etc. Pentru îndeplinirea acestor prevederi constituţionale, au fost adoptate o serie de legi, care au creat un cadru legislativ propice pentru sistemul judecătoresc, în special pentru independenţa, imparţialitatea şi inamovibilitatea judecătorilor, pentru delimitarea competenţei instanţelor judecătoreşti, printre care sunt menţionate:

Legea nr. 514–XIII din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească;

Legea nr. 544–XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului;

Legea nr. 789–XIII din 26 martie 1996 cu privire la Curtea Supremă de Justiţie;

Legea nr. 947–XIII din 19 iulie 1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii;

Legea nr. 949–XIII din 19 iulie 1996 cu privire la colegiul de calificare şi atestarea judecătorilor;

Legea nr. 950–XIII din 19 iulie 1996 cu privire la colegiul disciplinar şi la răspunderea disciplinară a judecătorilor;

Legea nr. 970–XIII din 24 iulie 1996 cu privire la instanţele judecătoreşti economice;

Legea nr. 836–XIII din 17 mai 1996 cu privire la sistemul instanţelor judecătoreşti militare.

Noul sistem judiciar era constituit din patru trepte, cu următoarele componente: Curtea Supremă de Justiţie, Curtea de Apel, cinci tribunale (cu sediile în municipiile Chişinău, Bălţi, Bender şi în oraşele Cahul şi Comrat) şi 48 de judecătorii de sector şi municipale, Judecătoria Economică de Circumscripţie, Judecătoria Economică a Republicii Moldova şi Judecătoria Militară. În baza Legii contenciosului administrativ nr. 783–XIII din 10.02.2000, instanţele judecătoreşti au fost învestite cu atribuţii de control al legalităţii actelor administrative emise de celelalte ramuri ale puterii de stat.

Pentru controlul constituţionalităţii actelor legislative şi a altor acte normative, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte, a fost creată Curtea Constituţională (în baza Legii nr. 317-XIII din 13.12.1994 cu privire la Curtea Constituţională).

Au fost elaborate şi implementate noi strategii pentru asigurarea unei justiţii democratice şi eficiente. Reforma sistemului judiciar a înregistrat unele progrese în ceea ce priveşte ierarhizarea şi organizarea instanţelor judecătoreşti, cu consecinţe favorabile, care au influenţat modul de reglementare a căilor de atac.

Astfel, sistemul actual de organizare judecătorească cuprinde judecătoriile, curţile de apel şi Curtea Supremă de Justiţie. În calitate de instanţă specializată activează Judecătoria Militară, care funcţionează în municipiul Chişinău, a cărei circumscripţie cuprinde toate raioanele, oraşele, municipiile Republicii Moldova şi care, după caracterul activităţii, se asimilează judecătoriilor. De asemenea, funcţionează şi instanţele specializate economice: Judecătoria Economică de Circumscripţie cu sediul în municipiul Chişinău, a cărei circumscripţie cuprinde toate raioanele, oraşele, municipiile Republicii Moldova şi care, după caracterul activităţii, se asimilează judecătoriilor, şi Curtea de Apel Economică.

Reforma legislativă a înregistrat, de asemenea, unele progrese printre care poate fi remarcată elaborarea şi adoptarea noilor coduri, după cum urmează: Codul penal nr. 985-XV din 18 aprilie 2002, Codul civil nr. 1107-XV din 6 iunie 2002, Codul de procedură penală nr. 122-XV din 14 martie 2003, Codul de procedură civilă nr.225-XV din 30 mai 2003, puse în aplicare la 12 iunie 2003.

Reformarea justiţiei are, după cum e şi normal, un caracter continuu, acesta fiind în concordanţă cu evoluţia societăţii în ansamblu.

↑ sus ↑

↑ sus ↑